Libertate si destin

Pentru inceput este bine sa precizam semnificatiile notiunilor de libertate si destin,asa cum sunt definite in Dictionarul Explicativ al Limbii Romane.

Libertate 1.Posibilitatea de a actiona dupa propria sa dorinta sau vointa; posibilitatea de actiune constienta a oamenilor in conditiile cunoasterii (si stapanirii) legilor de dezvoltare a naturii si societatii. 2. Starea unei persoane libere care se bucura de deplinatatea drepturilor politice si civile in stat. 3. Independenta, neatarnare. 4. Drepturi cetatenesti, libertate de constiinta, dreptul fiecarui cetatean de a avea o opinie proprie in oricare domeniu de activitate. Libertate de gandire sau libertatea cuvantului, dreptul de a exprima prin viu grai sau prin scris opiniile proprii. Din fr. liberté,lat.libertas.Destin.1.Soarta,viitor.2.(In conceptiile mistice) Forta sau vointa supranaturala care ar hotari in mod fatal si irevocabil tot ceea ce se petrece in viata omului, fatalitate. Din fr. destin.

Fata de intelegerea la acest nivel (comun pentru utilizatorii unei limbi) a notiunilor de libertate si destin, gandirea filosofica a pus in evidenta tulburatoare semnificatii legate de rolul si statutul Fiintei umane in Univers. Prin aparitia Omului in Univers s-a propus o profunda mutatie existentiala prin trecerea de la dezvoltarea naturii la istoria omenirii. Creandu-si „Universul” sau propriu, Omul nu se rupe de natura, dar prin valorile materiale si culturale create o poate depasi in beneficiul sau, uneori prin asumare de riscuri. Libertatea este indisolubil legata de necesitate, deoarece exprima raportul dialectic in care se afla activitatea umana fata de legile naturii si cerintele impuse de societate. Posibilitatea omenirii de a transforma realitatea consta tocmai in utilizarea constienta a legilor naturii si a fortelor sociale in vederea atingerii unor scopuri mai mult sau mai putin indepartate.

Corelatia dintre libertate si destin a marcat istoria gandirii filosofice. La origini, termenul „destin” are conotatii mitologice, desemnand, in ultima analiza o forta supranaturala, care are puterea sa hotarasca irevocabil evenimentele din viata individuala si colectiva a oamenilor. Patrunzand in filozofie, notiunea de destin a capatat noi incarcaturi si modificari semantice. Departandu-se de celelalte tipuri de determinare ca „moira” sau „eimarmène”, destinul se implica in existenta umana atat din exterior, cat si din interior. Daca la Heraclit „ethos-ul” omului reprezinta insusi „daimonul” sau, la Anaximandru apare cu semnificatia etica de rasplata, iar la Eschil reprezinta o justitie impersonala necrutatoare chiar si pentru zei. O noua etapa in metamorfoza ideii de destin este legata de evolutia oraselor-cetati antice, prin imbogatirea semnificatiei de sansa, de hazard instrainat de om, cu posibilitati inepuizabile pentru fiinta umana-„moira”cedand locul lui„tyhe”(lat.”fortuna”).

Epoca Imperiului Roman ii adauga odata cu denumirea de „fatum” un sens impersonal si irevocabil, purtator al propriei consecvente si necesitati. Dupa Seneca „fatum-ul il conduce pe cel ce asculta si il taraste pe cel ce se impotriveste”. Mai tarziu, sensul notiunii de destin se largeste pana la dimensiuni cosmice (Posidoniu), capatand o coloratura astrologica. Ideea de destin se transmite in epocile istorice ulterioare fie prin filiera astrologica (ex.la ganditorii Renasterii, mai tarziu la Goethe), fie prin accentuarea de pe pozitii antireligioase si irationaliste (ex.Nietzsche). Reprezentantii „filosofiei vietii”, in mod deosebit O.Spengler, echivaleaza destinul cu conceptele de viata, devenire si timp.

Prin raportare la destin, conditionarea gnoseologica a libertatii pune in evidenta importanta factorului constient in reorganizarea continua si progresiva a statutului ontologic al omului, precum si caracterul sau activ,creator si prospectiv. Libertatea, inteleasa ca unitate intre cunoastere, valorizare si actiune, se manifesta specific in cadrul vietii sociale. Daca n-ar exista libertate, omul n-ar putea fi creator de istorie, ci pur si simplu un mecanism banal in angrenajul social. Pe de alta parte, libertatea nu se confunda nici cu liberul arbitru, mai precis, cu o totala independenta a individului fata de legile si normele care reglementeaza convietuirea cu semenii sai. Astfel de interpretari de pe pozitii unilaterale au condus fie la fatalism, fie la conceptii voluntariste si subiectiviste, in totala discordanta cu cerintele vietii sociale .

Ideea legaturii stranse dintre libertate si necesitate nu este noua in gandirea filosofica. Dupa parerea unor reprezentanti (Crisip,Zenon) ai stoicismului, omul isi dobandeste libertatea si poate ajunge la idealul suprem de fericire, daca se conformeaza fata de ceea ce este necesar (vointa divina, armonie universala,destin). Pentru ganditorii antici, destinul intruchipeaza „ceea ce este scris sa se intample”, caracterul prestabilit si implacabil al cursului vietii fiecarui individ, prins adeseori, printr-un concurs de imprejurari in situatii dramatice, din care nu poate iesi decat cu mari sacrificii. Eschil, Sofocle si Euripide ilustreaza multe situatii de acest fel; cu toate masurile luate, regele Laios este ucis de propriul fiu (Oedip); pentru a-si indeplini obligatiile de conducator militar, Agamemnon isi sacrifica fiica, in ciuda sentimentelor paterne; pentru a-si indeplini datoria fata de familie,Antigona incalca legile cetatii etc. Contradictia dintre libertatea umana si existenta unor constrangeri impuse de zei, divinitate sau destin va ramane o problema deschisa pentru gandirea filosofica a epocilor urmatoare .

Crestinismul a dezvoltat doctrina liberului arbitru pentru a da sens responsabilitatii omului in fata lui Dumnezeu, asa cum precizeaza Thoma din Aquino „omul este inzestrat cu liber arbitru, astfel sfaturile, indemnurile, poruncile, interzicerile, rasplata si pedeapsa ar fi in van”.

Confruntarea de idei despre libertate si constrangerile cauzale capata o deosebita amploare in epoca moderna. Antropologia filosofica transfera dezbaterea problemei libertatii din sfera constrangerilor exterioare, impuse de o autoritate supranaturala sau de un determinism universal al legilor si conexiunilor cauzale, in sfera constrangerilor interioare ale fiintei umane. Rationalismul a prezentat omul ca o fiinta rationala, condusa de gandire, in contrast cu empirismul, care a vazut in om o fiinta sensibila, condusa de afecte si dorinte. Hegel a fost primul filosof care a prezentat just raportul dintre libertate si necesitate. Pentru el, libertatea este intelegerea necesitatii:”Necesitatea este oarba in masura in care nu este inteleasa”. In conceptia lui Hegel, statul exprima cerintele necesare ale Ratiunii si asigura interesele generale (binele tuturor,moralitatea), precum si libertatile individuale, caci ”statul este realizarea libertatii”, reprezentand „ideea divina, asa cum se infatiseaza ea pe Pamant”. Libertatea este contestata de Schopenhauer, avand in vedere ca omul este supus unor dorinte incontrolabile si condus orbeste de propria sa vointa. Dimpotriva, Nietzsche a sustinut ca nu exista nici un fel de constrangere care sa restranga libertatea nelimitata a omului.

In filosofia contemporana, existentialismul (M.Heidegger,K.Jaspers,J.P.Sartre,A.Camus) a dezbatut mult problema libertatii, considerata element fundamental si constitutiv al fiintei umane. Daca la om „existenta precede esenta”-cum afirma existentialistii- atunci dobandirea acestei esente umane, in devenirea existentei, este tocmai forma de manifestare a libertatii. Omul,inteles ca pura existenta singulara si contingenta, nu-si afla umanitatea, esenta sa, decat in masura in care si-o poate alege. Libertatea lui este absoluta,tinand seama ca prin optiunile sale, el decide singur asupra propriei evolutii. Omul trebuie sa aleaga, pentru ca „In masura in care aleg exist, daca nu aleg nu exist”, spune Jaspers. Pe temeiul unei asemenea libertati,lipsa unor criterii obiective de ierarhizare valorica, deschide in fata omului perspectiva esecului. De aceea, Sartre va reveni mai tarziu asupra ideilor sale formulate in ”Fiinta si Neantul”, unde marturiseste deschis ca teoria sa anterioara, care vedea in libertate un act singular si contingent, nu tine seama de raporturile omului cu lumea care-l inconjoara, cu natura si societatea. Filosoful francez considera ca noua orientare a gandirii sale a fost determinata de intalnirea cu filosofia marxista.

Ca o concluzie generala, se poate spune ca majoritatea filosofilor considera ca omul isi poate dobandi libertatea, in masura in care nu contrazice regulile si legitatile lumii in care traieste. Pentru a trece la actiune, omul trebuie sa-si exercite capacitatea sa de optiune axiologica, de a alege unele dintre variantele posibile, in conformitate cu trebuintele si aspiratiile sale, care trebuie sa intre in rezonanta cu interesele generale ale colectivitatii din care face parte. Actiunea umana libera este incarcata cu raspundere sociala, individuala si colectiva, a fiecaruia si a tuturor, pentru deciziile asumate, pentru scopurile urmarite si realizate . Sa speram ca optiunile si deciziile care se vor lua de catre factorii responsabili vor servi pacii, libertatii si progresului istoric pe o planeta curata, propice dezvoltarii vietii.