Filozofia adevarului

Daca adevarul piere , atunci ramane minciuna in existenta noastra... Ave veritas! – ma rog lui Dumnezeu ca adevarul sa traiasca in vecii vecilor. Istoria este plina cu exemple de eroi care s-au sacrificat pentru triumful adevarului.Este suficient sa ne gandim la Giordano Bruno,ars pe rug de catre Inchizitie pentru ideile sale filozofice,sau la Constantin Brancoveanu,ucis de turci,impreuna cu fiii sai, pentru credinta crestina. Oare, nu pentru adevar si binele suprem a fost rastignit pe cruce Mantuitorul? In Dictionarul Explicativ al Limbii Romane, la pag. 12, se mentioneaza:

Adevar, adevaruri. 1.Concordanta intre cunostintele noastre si realitatea obiectiva, oglindire fidela a realitatii obiective in gandire; ceea ce corespunde realitatii, ceea ce exista sau s-a intamplat in realitate.*Adevar obiectiv=continutul obiectiv al reprezentarilor omului, care corespunde realitatii, lumii obiective, independent de subiectul cunoscator. Adevar relativ= reflectare justa, insa aproximativa, limitata a realitatii. 2. Justete, exactitate.
Este necesar ca utilizatorii unei limbi sa cunoasca sensul comun al cuvintelor, pentru a putea comunica, insa semnificatiile profunde ale conceptelor sunt dezvaluite de filozofi. In orizontul axiologiei, cunoasterea este considerata o dimensiune a conditiei umane, in cadrul careia se inscrie si problematica adevarului, a valorii si a valabilitatii cunostintelor. Pentru Hegel “adevarul este un cuvant mare, si un lucru si mai mare...Daca spiritul omului este sanatos, inima trebuie sa-i bata mai tare ori de cate ori este vorba despre adevar”. Conceptul de adevar a cunoscut o mare diversitate de interpretari in evolutia gandirii omenesti. Pentru unii filozofi, a exista se identifica cu a fi adevarat, altfel spus, atributele de adevarat si fals se aplica doar lucrurilor si proceselor insesi. Altii,dimpotriva, au sustinut ca obiectele si fenomenele nu sunt prin ele insele, nici adevarate, nici false, ci pur si simplu exista. Se poate constata ca insasi tema gnoseologica a adevarului, a concordantei cunostintelor cu obiectul cunoasterii, nu putea fi desprinsa ca atare si supusa reflectiei filozofice decat pe masura ce se realiza o dubla si progresiva depasire - pe de o parte a orizontului, a mentalitatilor si culturilor arhaice, dominate de mituri, simboluri si imagini, in care nu incapeau speculatii sistematice si analize conceptuale, pe de alta parte, a increderii spontane a omului in autenticitatea perceptiilor, reprezentarilor, notiunilor si rationamentelor sale. A fost nevoie de o indelungata maturizare reflexiva a spiritului uman pentru ca problema adecvarii cunostintelor la obiectul cunoasterii sa poata fi pusa din perspectiva elaborarii si criticii filozofice. Acest proces de maturizare cognitiva a condus la formularea unor probleme si solutii „paradigmatice”, privind mijlioacele, modalitatile, intinderea, garantiile si valoarea cunoasterii de care omul este capabil. Cu toate ca nu raspunsurile singure conteaza, ci temele si problemele culturale puse in discutie, se grupeaza totusi tipurile de solutii in doua mari categorii. Solutiile negative-sceptice, relativiste sau agnostice, care se caracterizeaza : fie prin considerarea problemei de adevar al cunostintelor noastre ca o problema indecidabila (datorita lipsei unor criterii sigure care sa permita identificarea adevarului si deosebirea lui de fals), fie prin negarea in diverse grade si modalitati a posibilitatii unei cunoasteri adecvate (datorita dependentei insurmontabile a cunoasterii de particularitati biopsihice, socio-istorice si culturale ale subiectului epistemic, ori datorita unei impermeabilitati profunde-„mister, cifru”- a lumii la eforturile umane de comprehensiune).Dimpotriva, solutiile pozitive, in cadrul unor interpretari ireductibil diferite, stabilesc accesul omului la adevar, definit si asociat unor criterii de asa natura, incat dobandirea lui sa fie realizabila.Dupa cum sunt mai apropiate de un stil realist si descriptiv sau de unul criticist si normativ, in cadrul solutiilor, numite generic pozitive, se pot distinge doua tipuri : unele care identifica in demersul cognitiv, modelele, mijloacele si criteriile adevarului, si altele, care urmaresc reconstructia intregii cunoasteri (sau numai a unor domenii ale acesteia), astfel incat demersul cognitiv sa satisfaca exigentele adevarului (sau cel putin al testarii).

Desigur, s-ar putea diversifica si nuanta clasificarea conventionala prezentata prin considerarea, in ordinea implicatiilor privind adevarul, a unor cupluri de felul : empirism (care privilegiaza autenticitatea cunoasterii empirice si a testelor empirice ale confirmarii sau respingerii cunostintelor dobandite) si rationalism (care privilegiaza autenticitatea cunoasterii intelectual discursive si a testelor teoretice); monism (un singur adevar corespunzator lumii unice si unitare, o singura cale justa care duce la el, un singur criteriu de recunostere sau de validare) si pluralism (mai multe tipuri de adevar corespunzatoare unei pluralitati, ierarhizate sau nu, de domenii ale existentei, de forme si genuri ale cunoasterii, de discipline stiintifice si facultati ale subiectului epistemic, mai multe cai de acces, o pluralitate de criterii); metafizica (de inspiratie statica, esentialista sau cumulationista) si dialectica ( cu accentuarea procesualitatii, corectarii si puterii de integrare a adevarului).

In linii mari, se poate spune ca in gnoseologie s-au constituit trei teorii asupra naturii adevarului :

- teoria corespondentei, dupa care adevarul desemneaza concordanta dintre cunostintele subiectului epistemic cu obiectul exterior la care se refera;

- teoria coerentei, conform careia adevarul exprima consistenta reciproca a ideilor, a propozitiilor unui sistem de gandire, a unei teorii etc.

- teoria operational-pragmatica, pentru care adevarul semnifica valoarea operationala a unor cunostinte.

Parerea, ca adevarul exprima concordanta cunostintelor subiectului cunoscator cu obiectul cunoasterii, a fost exprimata inca din antichitate de catre Aristotel : „o enuntare adevarata este aceea prin care spui ca este ceea ce este si ca nu este ceea ce nu este”. Mai tarziu, polemica asupra adevarului capata accente deosebite. In contrast cu filozofii empiristi (Francis Bacon, John Locke, David Hume) care au sustinut ca la baza cunoasterii se afla „ impresiunile simturilor”, filozofii rationalisti (R. Descartes, B. Spinoza, G. W. Leibniz) au considerat ca numai ratiunea poate oferi legitimitate unor opinii. In lucrarea sa „Discurs asupra metodei ”, R. Descartes, scrie : „Am socotit ca pot sa iau drept regula generala ca lucrurile pe care le concepem foarte clar si foarte distinct sunt toate adevarate...”. Incercari de a depasi alternativa metafizica, conform careia cunoasterea este un proces ori senzorial ori rational, a existat in filozofia clasica germana (Kant, Hegel). Pentru exemplificare, „In critica ratiunii pure” Kant afirma: „dar daca orice cunoastere a noastra incepe cu experienta, aceasta nu inseamna ca ea provine toata din experienta”. El face distinctie intre cunostintele empirice „ care isi au izvoarele lor aposteriori, adica in experienta”, de cunostintele apriori care „sunt independente absolut de orice experienta”, fiind rezultatul structurilor cognitive ale subiectului epistemic. Prin analiza critica a „conditiilor de posibilitate” ale cunoasterii, Kant ajunge la contestarea capacitatii intelectului de a cunoaste „lucrul in sine”, care exista independent si in afara subiectului cunoscator, spre deosebire de Hegel, celalalt reprezentant de seama al filozofiei clasice germane. In „Fenomenologia spiritului”, Hegel se preocupa de strategia urmata in „miscarea gandirii...care isi produce si parcurge momentele sale”, deoarece „metoda nu este altceva decat structura intregului, infatisat in pura sa esentialitate”. In felul acesta, el subliniaza unitatea dintre teorie si metoda, interdependenta intre explicare (interpretare) si modul de abordare a „universului ca totalitate” pentru a obtine despre el cunostinte autentice. Metoda sa dialectica de gandire si cunoastere va fi preluata de Marx si Engels dar de pe pozitia materialismului. Delimitandu-se de Hegel, Marx declara: „Metoda mea dialectica este, nu numai diferita de cea a lui Hegel, ci este exact opusul ei. Pentru Hegel, procesul gandirii, pe care sub denumirea de idee, el il transforma intr-un subiect de sine statator, este demiurgul realului… La mine, dimpotriva, idealul nu este altceva decat materialul transpus si tradus in capul omului”.

Filozofia marxista vede in practica izvorul, forta motrice si scopul cunoasterii, fiind in ultima instanta criteriul suprem de verificare si validare a adevarului oricarei constructii teoretice.In lucrarea sa „Teze despre Feurbach”, Marx arata ca „ in practica, omul trebuie sa dovedeasca adevarul, adica forta si caracterul real, netranscendent al gandirii sale,. Controversa in jurul realitatii sau nerealitatii unei gandiri care se rupe de practica este o chestiune pur scolastica”.
Pragmatistii au ales criteriul utilitatii pentru validarea adevarului, iar marxistii considerau practica drept criteriul suprem al adevarului. In viziunea celor dintai, o propozitie nu este prin ea insasi adevarata, ci devine adevarata daca se dovedeste ca ea este functionala si utila in activitatea noastra. W.James, unul dintre fondatorii pragmatismului afirma :”Tot ce va pot spune este ca ceea ce este adevarat intra in ceea ce este bine, sau ca adevarul este un bun de un fel oarecare si nu cum se presupune de obicei, o categorie in afara binelui „.

Definirea adevarului drept corespondenta cu realitatea, dar fara sa contina criterii de validare a afirmatiilor, a fost considerata nesatisfacatoare de unii filozofi.
Un astfel de criteriu ar putea fi cel al coerentei, care „presupune adevarul legilor logicii”(B.Russel). Conform acestui criteriu, o opinie este adevarata atunci cand este concordanta si coerenta logic cu celelalte opinii pe care le sustinem.

In mod traditional, gnoseologia plaseaza problema adevarului in cadrul restrans al relatiei dintre subiectul epistemic si lume, ca obiect al cunoasterii. In epoca contemporana, s-a simtit nevoia unor reconsiderari a conceptelor traditionale pe masura amplificarii si diversificarii cunoasterii. Referitor la adevar s-au constituit noi contexte de abordare, relativ distincte, cum ar fi :

- contextul logico-semantic (reconstructia conceptului de adevar in cadrul unor sisteme semantice sau limbaje formalizate ; elaborarea conceptului de adevar formal; studierea conditiilor formale de atribuire a valorilor de adevarat si fals);

- contextul metodologic (studierea aspectelor pragmatice ale adevarului, a regulilor si procedurilor de confirmare sau infirmare a diferitelor componente si niveluri ale cunoasterii umane);

- contextul epistemologic(elaborarea unui concept integrator al adevarului,tinand seama de specificul cunoasterii si de relatiile ei cu alte forme de cunoastere; stabilirea unei tipologii cuprinzatoare a adevarului pentru stiinta, filozofie, arta; pozitia valorii de adevar in configuratia ansamblului valorilor cunoasterii stiintifice).

Cercetarile de epistemologie si logica stiintei pun in evidenta criterii si procedee tehnice de testare a validitatii enunturilor si teoriilor stiintifice. In stiintele logico-matematice prevaleaza procedurile numite demonstratie, modelare, utilizarea contraexemplelor etc. In stiintele factuale, de tipul fizicii, prevaleaza testele experimentale. Pentru verificarea unei teorii stiintifice, M. Bunge indica patru categorii de teste :

a) teste interteoretice (examinarea compatibilitatii unei teorii cu restul cunoasterii stiintifice acceptate la un mement dat);

b) teste metateoretice (analiza critica a unor proprietati formale, cum ar fi noncontradictia sau semantice, cum ar fi posibilitatea interpretarii in termeni empirici);

c) teste filozofice (judecarea teoriei prin prisma filozofiei dominante in cercurile stiintifice);

d) teste empirice (verificarea acordului cu experienta a unor concluzii ce decurg din ipotezele de baza ale teoriei stiintifice).

In concluzie, problematica adevarului este foarte complexa, semnificatiile acestui concept au provocat si mai provoaca inca mari dispute filozofice printre ganditori. Numai o viziune sintetica, care sa integreze intr-un tot unitar tipurile de adevar (analic si sintetic, formal si factual, logic si matematic, etc.) ar putea decide asupra valabilitatii cunostintelor din domenii extrem de diverse, altfel spus, asupra comprehensibilitatii lumii. Si ca sa inchei acest studiu intr-o maniera optimista, subscriu la parerea ca, in devenirea sa istorica, fiinta umana este capabila sa tinda asimptotic catre adevarul absolut, obtinut progresiv prin adevaruri relative.

Post-scriptum

Tezaur de intelepciune

Adevarul este ca roua cerului : ca sa-l pastrezi curat trebuie sa-l strangi intr-un vas curat.

Bernardin de Saint-Pierre

Adevarul este primul nume al lui Dumnezeu, dreptatea este al doilea.

Un singur lucru se repeta vesnic fara a inceta de a fi nou si fecund : adevarul.

Lacordaire

Iubeste adevarul, dar iarta greseala.

Trebuie sa ne obisnuim sa cautam adevarul in cele mai mici lucruri; altfel, suntem inselati in cele mari.

Voltaire

Mi-e prieten Platon, dar mai prieten mi-e adevarul.

Horatius

Adevarul este soarele inteligentei.

Vauvernagues

Adevarul este pretutindeni, dar nu-l recunoaste decat acela care-l cauta.

N. Iorga

Adevarul nu-l patrundem numai cu ratiunea, ci si cu inima.

Pascal

Placerea se poate sprijini pe iluzie, fericirea insa se intemeiaza pe adevar.

Chamfort

Adevarul s-ar putea asemui cu un diamant ale carui lumini stralucesc nu numai pe o parte,ci pe foarte multe parti.

Goethe

Adevarul este ceea ce simplifica lumea, sau ceea ce creeaza haosul.

Antoine de Saint-Exupéry

Adevarul te orbeste ca si lumina.

Albert Camus